Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări.

Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova. Acestea stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii.

Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858. A intervenit o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală.

„Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o așteaptă de atât de mult timp.”
Alexandru Ioan Cuza

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Intelectualii români din secolul al XIX-lea au contribuit decisiv la Unirea Principatelor Române de la 1859, dar şi la consolidarea poziţiei României pe plan european prin aducerea pe tron a principelui german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. 

Printre unioniştii de seamă s-au aflat oameni de cultură importanţi precum Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, C. A Rosseti, Titu Maiorescu şi mai apoi Mihai Eminescu care visa încă din 1870 la unirea Transilvaniei cu Muntenia şi Moldova. 

Trebuie amintit si faptul ca unirea nu a fost pe placul tuturor, in special in Moldova a existat un puternic ecou anti unire.

Mișcarea separatistă din Moldova (sau Mișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei) a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cu Țara Românească, motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856 și s-a manifestat în special în 1859.

Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, stataliștii moldoveni au știut să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Au fost sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.

Această mișcare a fost susținută ulterior și de „Popa Smântână”, aşa cum era cum cunoscut în Iaşi scriitorul Ion Creangă.

Acesta şi-a exprimat crezul politic în repetate rânduri în faţa contemporanilor săi, participând şi la o revoltă.

Scriitorul Ion Creangă a fost unul dintre reacţionarii epocii sale. El a participat la o revoltă, care avea ca scop desprinderea Moldovei de Ţara Românească. Totodată, Creangă şi-a manifestat în repetate rânduri xenofobia, dar şi nemulţumirea faţă de vecinii din Muntenia.

George Călinescu, în studiul său „Viaţa şi opera lui Ion  Creangă”, dezvăluie o latură necunoscută şi întunecată a lui „Popa Smântână”. Reputatul critic spune că, în fapt, Ion Creangă era un naţionalist, dar nu român, ci un naţionalist moldovean. Din contră, acesta îi dispreţuia pe munteni şi pe olteni, iar la ardeleni nici măcar nu se gândea, aproape îi considera „imperialişti”.

 Acesta îşi dorea o Moldovă independentă ca în vremurile voievodale. „Popa Smântână” aderase încă din tinereţe la ideologia lui Simion Bărnuţiu „Fracţiunea Liberă şi Independentă”. Aceasta avea o orientare naţional-liberală şi contesta aducerea pe tronul României a unui principe străin. Creangă era un activist înfocat. A luat cuvântul oriunde avea ocazia, expunându-şi în principal concepţiile anti-unioniste.

„Când vorbea acesta, se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii”,

preciza un reporter de la „Gazeta de Iaşi”, prezent la o adunare populară la Primărie şi unde Creangă luase cuvântul. Sursa: adevarul.ro)

Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrângerea patriotismului moldovenesc.

După revolta din 3/15 aprilie 1866 separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic. Singurul său purtător de cuvânt a rămas Teodor Boldur-Lățescu, animator al ziarului satiric „Boldul”. Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au rămas apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.

Enjoy on http://radio.enjoychat.net:8024/ by LaneyC